Cu o foarte buna aproximatie se poate spune ca universul e haos maxim

Alearga cu pasi alerti si mari, sare cate trei trepte odata, alteori cate patru. Nu se poate opri nici un moment iar cu ultime puteri isi rupe camasa facand ca nasturii sa sara pe cimentul rece si intunecat. I se agata o maneca in balustrada dar cu o forta parca de nedescris trosni iar camasa se rupse in doua ramanand franturi in spate.

Alearga incontinuu. Inca putin isi zise. De ce pizda masii blocul asta are zece etaje? De ce oare n-am luat eu liftul de la bun inceput? Orice ganduri ii treceau prin minte erau irelevante pentru misiunea lui de a ajunge acolo sus.

Si era de abia la jumate de drum. Dar nu se lasa o clipa. Inca mai poate. Dupa inca vreo doua randuri de hol-scari-etaj se gandi sa arunce si tricoul ud de pe el dintr-o singura miscare ca poate asa va alerga mai repede. In sfarsit vede usa ce face trecerea catre terasa. O vede intredeschisa iar prin crapatura formata se vede in penumbra o silueta undeva in departare.

Era imbracata intr-o camasa de noapte alba de parca semana cu o stafie sau cu un inger blond. Cel putin asa se vedea la lumina lunii si a reflectoarelor dinprejur. Ea statea nemiscata pe marginea terasei la un pas de abis.

Stai! Spuse el cu o voce ce poate sugera o nesiguranta aparte dar era asa datorita efortului depus in cele cateva minute si zece etaje urcate.

Nu vreau sa sari, nu acum.

Ea intoarse capul usor intr-o parte cat sa-i observe trupul ud si gol iar privirea lui parca ii spunea sa-i dea ascultare. Sa vada ce are de zis.

El ii prinse mana si o trase usor sa faca un pas in interior. Se uita in ochii ei cateva secunde si ii spuse sec – te vreau acum – apoi poti face ce vrei.

Se gandi ca si-ar dori acum sa faca asta inainte sa sara. Nu se astepta totusi sa-l vada in aceste momente. Oricum nu mai conta, hotararea era deja luata.

O trase spre el si o saruta cu pasiune de aproape ii lua toata rasuflarea. Se opri totusi sa-i mai lase energie in caz de vrea sa mai continue. Sa sara.

Se tineau de mana, se priveau poate pentru ultima data in ochi si continuau sa faca inca un pas. Ultimul pas si ultimele trei secunde pana in abis.

Era aproape ora treisprezece cand se trezi brusc din somn in timp ce suna telefonul. Era ud si el si cearceaful iar muschii de la picioare si de la maini il dureau de parca trasese de fiare incontinuu. Rapunde cu greu la telefon iar vocea de dincolo de receptor ii comunica pentru astazi la ora cinci dupamiaza un shooting cu cateva persoane pentru un nou proiect.

Ajunse putin mai tarziu in piata centrala si in timp ce era atent la detaliile pe care avea sa le parcurga o vede pe o ea asteptand sa inceapa. Avea un trup mic si firav de parea aproape legala iar soarele de apus ii batea prin parul blond auriu facand sa straluceasca asemenea unui halou. O fiinta inocenta ce privea la un necunoscut parca holbandu-se. Iar el se apropie usor de ea si ramase oarecum nemiscat, parca blocat in privirea ei – a ochilor ei verzi aprins ca semaforul verde.

Atunci un strafulger il scutura puternic si incepea sa-si aduca aminte urmatorii patru ani in imagini vii ce simbolizau evenimente marcante ce urmau sa vina. Realiza atunci ca se afla in momentul cand o vazuse pentru prima data. Si stia pas cu pas ce-o sa se intample in continuare. De fapt ce era cel mai probabil sa se intample daca nimic nu s-ar fi schimbat. Aceeasi viata, aceleasi viitoare amintiri.

Dar acum stia ca orice alta alegere facuta de aici in continuare putea sa devieze traiectoria initiala catre un nou destin.

De abia acum intelese cum viata poate incepe sa devina complicata.

{ 5 comments }

“In the future there will be no privacy and nobody will care”

oamenii ar fi sinceri pentru ca in timp ce se gandesc la probleme, framantari, visuri sau dorintele toata lumea din jur i-ar auzi iar ei si-ar putea rezolva problemele interioare mult mai usor. Ne-am putea intelege din priviri si am putea comunica in liniste. Iar daca cineva a impartasit ceva prea personal si ar vrea sa-si retraga cuvintele ar putea spune ca doar s-a gandit la asta si nimeni nu a auzit. In fond a fost liniste si nimeni nu a scos vreun sunet, au fost doar cateva ganduri personale.

Am putea fi mult mai atenti la gesturi, limbajul trupului sau alte semnale mai subtile care conteaza. Ne-am putea auzi de la distanta fara sa folosim telefonul. Iar daca devine obositor stiind ca toata lumea aude ceea ce gandeste fiecare, pur si simplu am putea constientiza prezentul. Am fi atenti la ce este imprejur, la natura, la copaci sau la mediul urban.

In aceasta lume atunci cand Osho, Buddha sau alt iluminat vorbeste despre samadhi sau nirvana se refera la acea pace interioara care predomina atunci cand nu mai sunt deloc conflicte interioare. Sau la acea stare de constienta cand cineva este atent la ceea ce se intampla in momentul prezent. Fara conversatii mentale despre ce-a facut in trecut sau ce vrea sa faca in viitor.

Oricine este sau poate fi foarte usor asemenea unui Isus, Buddha sau Krishna pentru ca secretul iluminarii il detine fiecare. Ar fi raiul pe pamant pentru ca toata lumea ar gandi pace si bucurie.

Dupa ce imi comunica toate astea, taximetristul semnalizeaza si trage pe dreapta anuntandu-ma ca am ajuns la destinatie. In acel moment, in miez de noapte realizez ca a avut perfecta dreptate. Am mers pret de 20 de minute cu un om, un taximetrist al carui nume nu-l cunosc dar care as putea usor sa-l numesc Buddha pentru tot ce-mi spusese.

Sau pur si simplu stateam singur pe bancheta din spate gandindu-ma din senin intr-un moment de inspiratie la tot ceea ce am scris mai sus.

{ 9 comments }

Era intr-un episod recent din The Big Bang Theory o scena cand Leonard ii spune intr-o seara lui Penny ca o iubeste. Iar reactia ei a fost ceva de genul “Multumesc”. Bineinteles ca serialul fiind comedie, tot episodul este unul cu multe glume pe seama asta. Dar in viata reala cred ca nu e tocmai asa o comedie. Sau cine stie, daca te trezesti asa in miez de noapte ca cineva iti spune doar “te iubesc”, e o reactie naturala sa ii raspunzi cumva pe acelasi ton. Sau poate putea la fel de bine sa spuna “imi e foame”.

Citeam intr-o zi o carte cu un nume ceva de genul “Cum sa ai tot ceea ce-ti doresti in viata”.  Tipul ala de  carti americane new age precum The Secret ce se gasesc in zona din librarie pe care scrie “dezvoltare personala”. Pe vremea aia era doar un raft de astfel de carti prin librarii iar acum au un colt dedicat cu tot ce vrei. Numai ca a mea era un pdf scris de doi autori, unul care zicea ca a lucrat fizician pe la NASA iar celalalt era cibernetician. Sau ceva de genul asta, oricum avea un bio-box destul de bombastic. Ce vreau sa spun e ca un capitol bonus se numea “cum sa intalnesti femeia visurilor tale”. Si ce trebuie sa faci e simplu – sa notezi pe o hartie o lista de calitati ce ti-ar place sa gasesti la ea, o descriere si un deadline. Apoi sa vizualizezi zilnic acea imagine creata. Asta cu vizualizarea zilnica m-a pierdut pentru ca eu am pus hartia A4 intr-o carte si am uitat de ea.

Si dupa vreo sase luni, dublu ca timp estimat de mine atunci, apare ea. Am intalnit-o pe Cristina tot printr-o serie de coincidente si alegeri ce pot parea bizare sau cel putin cand sunt analizate acum post hoc. Insa povestea e mult prea lunga sa fie descrisa aici. Ce e important e ca dupa vreo saptamana ii spun ca ea e fata din vis pe care mi-o doream de sase luni. Ce scrisesem acolo despre varsta, ochi, inaltime, caracter, cariera, etc se adeverise. Ce-mi parea uimitor e ca eu am facut atunci jocul mai mult in gluma. Dar se pare ca destinul nu glumeste, sau vorba proverbului chinez “ai grija ce-ti doresti ca se poate intampla”.

Au trecut niste ani am vrut sa repet experimentul. Ca pana la urma daca s-a intamplat odata poate insemna ca e doar o coincidenta. Fumoasa ce-i drept. De data asta nu am mai scris nimic, nu de alta dar ametit cum sunt poate iar rataceam hartia. Imi imaginam si vizualizam acel tip de persoana la care visam atunci. In acea perioada aveam un site unde imi promovam sedintele foto. Cu o sectiune de concurs unde te puteai inscrie cu trei poze iar eu alegeam lunar o persoana pentru o sedina foto gratuit. Si aveam zilnic in baza de date cate 5-10 candidate, unele chiar frumoase, altele dragute iar cele mai multe care n-aveau nicio treaba cu ce vroiam eu sa fotografiez.

Uneori in functie de poze mai alegeam pe cineva cu care sa mai port o conversatie. Dar de cele mai multe ori nu era nimeni din aceeasi poveste cu mine.  Pana cand vad niste fotografii care mi-au atras atentia. Erau alb-negru facute pe film iar ea avea o privire de la care nu-mi puteam lua ochii. Mai tarziu sa aflu ca erau facute cu un Leica de un fotograf francez. Asa am cunoscut-o pe Diana. Aproape o luna am comunicat numai prin offline messages pentru ca intotdeauna eram oarecum desincronizati. Dar imi placea ce gaseam. Stia ca imi place Osho pentru ca aveam un blog despre scrierile lui sau ca imi place snowboard-ul. E interesant sa te joci de-a detectivul online.  Aflasem ca e in lotul national de parasutism si era o persoana profund spirituala. In ziua cand ne-am vazut sa facem poze, dupa vreo doua ture de Herastrau povestind, am vazut din nou acelasi lucru. Ea era persoana la care visasem. A fost una dintre cele mai intense perioade traite ce le-as putea denumi in termeni de specialitate orgasme cosmice. Vorba aia daca nici MISA nu stie ce face, atunci cine. Iar cand drumurile noastre au luat-o pe carari diferite in loc sa fiu trist am simtit tocmai opusul, exaltare, bucurie si veselie.

E frumos cum se intampla fie ca e planificat in vreun fel sau e la voia aparentei intamplari. Constientizez ca nimic nu e permanent, nici macar iubirea pentru ca ne schimbam, evoluam si de multe ori mergem pe cai diferite. Si asta ne face unici iar cand ne intersectam drumurile se poate intampla ceva minunat.

PS: ca si in filmul ce a inspirat titlul postului, “Eu cand vreau sa fluier, fluier” unele povesti de dragoste sunt aproape imposibile pentru ca protagonistii sunt din filme diferite.

{ 6 comments }

Se intampla prin vara-toamna lui 2001 dupa un capitol incheiat cu multi nervi si furie. Visul american al unei afaceri incepute intr-un subsol sau garaj fusese naruit. Simteam nevoia de o schimbare de perspectiva. Atat a locului cat si a oamenilor. Orasul natal imi parea mic si incomod. Mai ales dupa 6 luni de locuit in buricul targului pe Magheru langa Inter, avand si bani si timp liber. Asa fusese atunci cu un an in urma in Bucuresti. O poveste cu suisuri si coborasuri. Imi lipsea asta, cu toate ca mai aveam si 2 ani de facultate de terminat din care unul de repetat si mai existau si certuri in familie pe tema asta.

Pana la urma la dracu cu toate, oricum fac doar ceea ce vreau. Asa am factut de cand aveam 3 ani. Si oricum nu fusesem decat in primul an zi de zi la scoala si nu murisem. Ce sa fac daca toate mi se pareau niste inutilitati fara aplicabilitate in viata reala. Ma descurcasem relativ bine doar ducandu-ma la examene.

Planul era oarecum simplu – aveam nevoie de “my dream company”.  Si am inceput sa-mi imaginez: vroiam o firma cu management strain, cu echipa noua si atmosfera relaxanta, cu proiecte interesante si motivante, iar salariul bineinteles mult peste medie. Ca aptitudini si experienta aveam. Se pare ca mi-a prins bine sa lucrez de la 19 ani. Bine mai mult distractie decat munca. Ca doar nu ma duceam acolo sa sufar.

Pasul urmator a fost simplu – trimis cv-uri si mers la interviuri. Imi aduc aminte ca la inceput eram oarecum timid pentru ca era pentru prima data. Pana atunci toate joburile fusesera pe recomandare – un prieten la radio, altul la un ISP, internet cafe sau firma de programare. Acum totul depindea de mine, de atitudine si competente. Am intrat imediat in joc pentru ca incepuse sa-mi placa. Alt interviu, alti oameni, alte perspective. Eu doar trebuia sa aleg pana gaseam ceea ce cautam. Iar dupa 10-12 interviuri gasisem 2 joburi part-time ce-mi placeau si in final compania mult viasata. Era exact asa ca in descriera imaginata cu doua luni inainte.

Faceam parte dintr-o mica firma romano-franceza nou infiintata si lucram la un proiect mai mult ca interesant. As putea sa-l compar acum cu un fel de facebook ceva mai complex – web si intranet pe model 2.0. Si toate astea se intamplau cand aplicatiile online erau ceva nou, intr-o faza de pionierat. Ca doar au trecut aproape 10 ani de atunci. Totusi un avertisment a fost. Sau cel putin asa il vad acum. La nici 3 luni de la angajare, undeva prin iarna, in apropierea sarbatorilor, persoana de la care am avut de invatat cel mai mult in acea perioada moare.  Se pare ca timp de cativa ani 3 cafele pe zi, 2 pachete de tigari, doar cateva ore de somn pe noapte si o greutate supraponderala duc inevitabil la fatalitate. Trist, dar adevarat. Oricata pasiune ar fi fost, la un moment e destul de probabil ca organismul sa cedeze in conditii ce pot fi numite extreme. Toate astea nu m-au afectat prea mult pentru ca imi placea la nebunie ce faceam. Iar cu  tigarile,  bautura si somnul exagerasem putin in trecut si stiam cum e si unde ar putea duce pe termen lung.

Cand ma gandesc acum, toata experienta o pot asemana chiar cu o traire religioasa. Abia asteptam sa ma trezesc dimineata sa ajung la birou sa fac ce-mi placea, iar in multe nopti imi rezolvam probleme si gaseam solutii in somn. Si toate astea pentru ca ceea ce faceam parca era din alta lume. Si poate chiar era, doar faceam parte din echipa ce construia ceva urias -  cel putin in contrast cu ceea ce eram obisnuit inainte.

Dar ca toate lucrurile in viata, nimic nu este permanent. Pe parcurs ceva se pierdea. Dupa aproape 2 ani simteam ca viata mea nu mai era a mea. Acum era luni si in momentul imediat urmator era vineri. Iar in weekend ma simteam prea obosit ca sa mai am o viata persoanala activa. Ma simteam izolat de restul oamenilor.

Asa ca aveam de luat o decizie. Visul meu initial nu fusese sa intru intr-un cult al muncii, oricat de placut putea sa fie. Visul meu era despre libertate si independenta. Si se pare ca o luasem usor pe o panta usor gresita. Urmatorul pas a fost sa-mi scriu scrisoarea de demisie. Cred ca m-am framantat putin avand indoieli, dar nu-mi aduc aminte sa fi tinut mai mult decat cateva saptamani.  Ma duc cu povestea  in biroul administrativ cu intentia de a pleca. Initial s-a crezut ca este doar o tentativa de marire de salariu. Insa nici vorba de asa ceva mai ales in conditiile in care salariul se triplase in cei 2 ani  fara sa fi cerut vreodata explicit asta.

Am plecat la fel de entuziasmat cum venisem, dar de data asta stiind ca drumul asta nu e o solutie pentru mine. Cel putin nu una pentru  ceea ce imi doream – bani cel putin la fel de multi dar si tot timpul inapoi.

Porneam din nou pe un drum fara sa stiu la ce sa ma astept in cautarea unui echilibru pentru a-mi atinge visul. Insa fara a mai merge pe aceeasi cale.

PS: in timp ce scriu asta ascult Yann Tiersen iar afara e cald si soare.E luni dupamiaza cand in sfarsit dupa o iarna lunga venit primavara. In ultimele luni am fost de 3 ori  la ski de fiecare data in alta tara. In orice zi pentru mine e weekend si ma gandesc ce mi-ar place sa mai experimentez sau la ce sa mai visez. Ceva de genul asta mi-am dorit sa mi se intample inca de pe atunci.

{ 9 comments }